Noul album Implant Pentru Refuz

Dupa sase ani de asteptare Implant Pentru Refuz revin cu cel mai complet si bine lucrat album de pana acum, cu o calitate compozitionala a pieselor cel putin la fel de buna ca pe “Oameni Fara Fete”. Odata cu“Monolith” trupa se pare ca a ajuns la deplina maturitate artistica, crescand si aducand ceva nou cu fiecare album: “Implant Pentru Refuz” (1996), “Permis Portsinucidere” (1997), “Culori” (1999) si “Oameni Fara Fete” (2001). Protestul a devenit mult mai cerebal, mai constructiv, versurile au evoluat, fiind curatate de pasajele de multe ori puerile pe care le intalneam pe albumele precedente. Playlistul e foarte bine ales, succesiunea pieselor e perfecta, iar interludiile dintre melodii in timpul carora sunt soptite cuvinte-cheie dau o forma si o idee albumului. Atmosfera e dominata de acelasi punk-hardcore in forta, cu un puternic mesaj social, dar pentru prima data apare si o alta latura, mai introvertita, mai experimentala.
Majoritatea pieselor erau cantate de ceva timp prin concerte, asa ca nu au fost o surpriza pentru fani decat prin forma lor. “Single-ul” (in industria muzicala romaneasca asta inseamna videoclip si posibilitatea de a downloada piesa de pe site-ul trupei, de obicei) prin care albumul a fost promovat albumul este “Sidef”, cea mai buna piesa, de care insa se leaga si singurul regret legat de “Monolith”. La fel cum facusera si Luna Amara anul trecut cu “Loc Lipsa”, si Implant au pus pe album o versiune mai proasta decat varianta din concerte. Este pacat, pentru ca peste cativa ani aceasta este varianta care se va pastra si ea este departe de a explora la maxim posibilitatile piesei. Trecand peste acest amanunt, “Sidef” este un adevarat “imn”, liric si instrumental: “Esti bine venit, aici ai sa mori...” poate fi un motto pentru muzica celor (mai nou) sapte timisoreni.
Albumul incepe in forta cu “X”. Chitara, basul si tobele se impletesc perfect, creand zgomotul necesar pentru a sustine tipetele lui Vita. Totul se dizolva intr-un refren melodic si melancolic, dupa care rifful de baza reincepe, continuand obsedant. “Nu, n-am sa cred in cuvinte, n-am sa cred inainte, vreau mai mult – vreau sa vad” - versurile se succed firesc, completand chitara. A doua piesa, “Solitor” vine cu un hardcore-punk inconfundabil si impecabil. “Atentie! Minciuna vine din orice directie!’ pare sa fie o concluzie a 11 ani de protest muzical, la fel ca si firescul “m-ai omorat de atatea ori, ce as putea sa iti doresc decat sa mori?”, iar vocile lui Vita si Bulbuc se completeaza reciproc perfect. Urmeaza punctual culminant al “Monolith”-ului, adica cele mai bune doua piese: “Messages To Gods” si “Sidef” (despre care am vorbit). “Messages To Gods” se construieste in jurul riffului introductiv, strofa pregatind explozia din refren. Partea acustica a melodiei este foarte bine gandita si lucrata, pregatind excelent finalul piesei, care combinand elemente mai vechi, caracteristice trupei, cu altele pe care le intalnim pentru prima data pe “Monolith”, este reprezentativa pentru formatie. “3,80” este o colaborare foarte interesanta cu Vlad de la CTC. Versurile sunt punctul forte, undeva intre furie si depresie, trista concluzie fiind “o viata intreaga traita la umbra frigiderului”. De remarcat este integrarea perfecta a elementelor hiphop in melodie, care nu duce lipsa de riffuri violente si urlete.
“Strike” pare sa nu iasa in evidenta prin nimic; este o melodie bine cantata dar fara nimic spectaculos. “Mental” este o piesa ce, de la introul acustic pana la finalul incarcat de melancolie, da senzatia de izolare, de interiorizare. “Revin in refugiul mental...” si privesc ceea ce se petrece in exterior fara a incerca sa inteleg. Senzatii, impresii absurde si neprelucrate la fel ca in memorabila “...In Interior”. “Rezistenta Continua” este pentru “Monolith” ceea ce a fost “IPR Gherila” pentru “Oameni Fara Fete”. Versurile lui Ochelari raman la fel de bine scrise si intepatoare, penduland intre ceea ce s-a facut pana acum si ceea ce trebuie facut in viitorul imediat. “Nu! N-am sa tac! Nu e nimeni de vina, rezistenta continua.” Rezistenta fata de inamicii care sunt peste tot dar pe care nu-i vede nimeni. In "Soare Deschis” vine cu o deosebita profunzime a versurilor si cu un sound care aduce aminte foarte mult de KoRn. (De altfel, la un concert de acum cativa ani din Club A, tin minte ca Vita a spus la un moment dat ca Jonathan Davis & co. sunt trupa lui favorita. Au si facut un cover KoRn atunci, dupa “Justin”).
”Apus” este cu siguranta cea mai intensa si cea mai surprinzatoare piesa de pe album. Este o colaborare cu Petrica (trompeta) si Cristina (voce) de la cealalta rupa a lui Vita, Blazzaj, care fara a fi fortata nu seamana cu nimic din ceea ce au facut Implant pana acum. Albumul ar fi trebuit sa se termine acum (“in locul unde cerul se ingroapa in pamant, acolo te astept, acolo sunt”), dar mai are o izbucnire de forta prin “Tribut”, care parca vrea sa ne readuca fortat si brutal la realitate.